Cine Sunt Eu

„Cine sunt eu” este întrebarea pe care fiecare om este dator să și-o adreseze.

De cele mai multe ori, el se mulțumește cu primul răspuns pe care mintea îl oferă: eu sunt corpul (am un nume și un trecut) și cel care gândește, gânditorul.

Consideră că gândurile sale au valoare existențială (de realitate). În acest mod, gândurile și credințele sunt confundate cu realitatea. La acest lucru se referă ceea ce hindușii numesc Maya – iluzie, visare.

Maya apare printr-o înțelegere greșită, faptul că omul trăiește conținutul gândurilor sale ca fiind realitate.

Cum gândirea este veșnic creativă dar înclinată să identifice probleme și să se îngrijoreze ca mecanism evolutiv, această visare nu este una plăcută. Este plină de suferință, plictiseală, agitație, confuzie, anxietate, depresie. Un mare gol care se încearcă să fie umplut constant cu activități, persoane și lucruri materiale.

În această iluzie a identificării cu mintea trăiesc cei mai mulți oameni.

Gândesc, deci exist sau Exist, deci gândesc?

„Gândesc, deci exist” este o afirmație adevărată pentru gânditor. El când nu mai gândește, dispare.

Altfel spus, atunci când nu mai experimentăm gândul, cel care se recunoaște ca gând dispare.

Viața fără gânditor este posibilă, ea se întâmplă zi de zi, chiar dacă nu îi dăm prea multă importanță:

Atunci când un peisaj frumos sau o lucrare de artă ne taie orice tendință de a conceptualiza ceea ce vedem. Ne simțim cu totul cuprinși de un sentiment de uimire, exaltare, în care gândul pur și simplu nu apare.

Atunci când ni se întâmplă un accident sau ceva ce necesită toată atenția noastră în moment. Simțim cum timpul dispare, iar noi reacționăm în cel mai potrivit mod posibil – nici aici gândul nu își are locul.

Noaptea, în timpul somnului profund, când activitatea gândirii încetează.

Neînțelegerea este să mă consider ca fiind gânditorul (corpul-minte), persoana care are un anumit istoric, o poveste de viață care îi definește identitatea și acțiunile. Acest lucru îi conferă gândirii putere absolută asupra vieții. În acest mod, în minte apare un șir continuu de „self-referential thoughts” sau gânduri de identificare – care prin natura lor fac referire la Sine ca fiind limitat (o imagine, ego-ul).

Cine sunt eu și cum îmi percep trăirea în lipsa gândurilor?

Dacă eu exist și în absența gândirii, poate un gând să mă definească? Trăirea stării non-mentale din spatele gândurilor este direcția indicată de toate tradițiile care se preocupă cu Realizarea Sinelui, cunoașterea Adevărului, a divinității, dobândirea stării de Iluminare. Însă cum poate fi ea dobândită, dacă toate căutările pe care omul le face se desfășoară pe plan mental – al gândirii, al dobândirii de cunoștințe ca informație și al deducției logice prin analiză?

Aceasta a fost tema principală a căutării mele. Am fost foarte preocupat de mecanismele minții și de gânduri. Când căutătorul își pune problema dacă are sau nu gânduri, acesta în sine este un gând, o mișcare mentală, o intenție. Atunci cum se poate dobândi vreodată starea lipsită de gânduri, de orice mișcare, de orice intenție?

Aici observăm încercarea minții de a afla Adevărul prin ea însăși: un gând care caută, așa cum a fost învățat, cunoaștere pe tărâmul simbolurilor. Un gând care încearcă să găsească ceva sacru, ceva existențial, într-un alt gând, o umbră a trecutului.

Trecerea la „Exist, deci gândesc” este una care schimbă radical modul în care omul experimentează întreaga sa existență. Este o perspectivă naturală care aduce armonie în viața persoanei, deoarece gândirea își asumă rolul pe care îl are cu adevărat. Ea nu mai domină experiența omului, creând anxietate, depresie, îngrijorare, confuzie, suferință. Gândirea devine un instrument puternic și creativ care vine doar în ajutorul celui care află cine este în realitate.

Cine sunt Eu, de fapt?

Sinele Universal și îmi percep trăirea ca Sat-Chit-Ananda, Existență-Conștiență-Beatitudine.
Identificarea cu gânditorul era singurul factor care a constrâns această recunoaștere și trăire beatifică.

Răspunsul cel mai direct la întrebarea „Cine sunt eu?” este, cum regăsim și în Biblie, „Eu sunt Cel ce Sunt!”. Însă acesta nu este un răspuns formulat prin gândire, ci unul simțit, profund, real, atunci când intrăm în contact intim cu acea trăire imediată la care face referire gândul „Eu sunt.”

Dacă ar fi acum să lași pentru o clipă orice preocupare, orice căutare și orice dorință, nu ai dispărea din existență, ci Recunoașterea ar putea avea loc spontan: eu nu sunt gândul, Eu sunt Cel ce Sunt.